De ce fac cuplurile copii?
În articolul de față doresc să comentez niște afirmații pe care le-a făcut Renata într-un comentariu de pe blogul lui Goe. Inițial am vrut să-i las o replică acolo, dar din motive inexplicabile nu-mi mai apar comentariile pe acel blog. Posibil să fiu banat sau poate e o eroare tehnică la mijloc.
În comentariul cu pricina, Renata spune la un moment dat:
Oamenii fac copii a) fiindcă vor urmași, b) fiindcă simt că așa se „stabilizează” familia, c) din greșeală/ignoranță/la premenopauză.
Ă... poftim?
Bine. În cazul ăsta, am și eu câteva ziceri de duh pe același tipar:
- Oamenii se stabilesc în București a) fiindcă e capitala țării, b) fiindcă cred că acolo vor avea mai multe oportunități, c) fiindcă nu găsesc ceva mai bun.
- Oamenii se fac farmaciști a) fiindcă vor bani, b) fiindcă cred că e un job stabil și așa se „așează” lucrurile în viața lor, c) din greșeală sau prostie.
- Oamenii își iau un pisic în casă a) din mimetism, fiindcă asta fac și vecinii lor, b) fiindcă nu au un partener de viață, c) fiindcă vor să se laude altora cu cât de buni sunt ei la suflet.
Renata, n-ai întâlnit pe nimeni care să facă ce face din convingere? Care își ia pisic pentru că iubește animalele? Care se face spițer fiindcă se juca de mic(ă) cu prepararea de medicamente? Care nu s-a mutat din orașul natal pentru că n-a găsit nicăieri un loc care să-i placă mai mult?
Unii oameni fac copii pentru că își doresc copii, care copii îi împlinesc, care copii le dau un sens vieții lor, pe care copii îi iubesc apoi ca pe ochii din cap. La fel cum tu ți-ai tras un pisic fără motivații dintre cele pe care le expui mai sus. Faptul că tu nu rezonezi cu a avea copii nu înseamnă că nimeni nu-și dorește cu adevărat copii. În psihologie, mecanismul prin care presupui că ceilalți sunt ca tine se numește proiecție. Îți mai aduci aminte de ocupația aia pe care tu o ridici la rang de știință și care se numește psihologie? Ei, a presupune că alții sunt ca tine, că gândesc ca tine sau că au calitățile și hibele tale se cheamă proiecție. Și, mai departe, faptul că indici taman aceste motive și nu altele se numește auto-justificare. Pentru că tu, care nu ai copii, în logica celor de mai sus devii mai autentică decât ceilalți, care vor copii din toate aceste motive cu semn de întrebare și deci sunt ușor ipocriți sau falși.
În realitate, mulți oameni își doresc copii în mod sincer, candid, ingenuu. Și n-am motive să nu cred că ei n-ar constitui chiar majoritatea părinților. Nu vedeți asta în jurul vostru? Sunt atâtea mame iubitoare care trec cu copiii lor pe stradă și li se citește fericire pe chip, precum se vede în gestică și în comportament faptul că acei copii sunt odorul lor prețios. Sunteți complet opaci la această realitate cotidiană, sau cum?
Mai departe, Ranata spune:
Normal e ca orice cuplu care „are ce pune pe masă” să-și dorească un copil. Anormal e ca acele cupluri care n-au ce pune pe masă să se aventureze în făcut copii, pe principiul că, cine știe, poate li se schimbă norocul.
Oamenii inteligenți, sănătoși, cultivați și bine situați material ar trebui să facă mai mulți copii. Poate chiar să înfieze.
Cei aflați la limita subzistenței, ajutorații social și cei cu tare genetice ar trebui să se abțină. Dar asta presupune că au un dram de inteligență.
De fapt, normal e ca orice ființă umană să-și dorească un copil. Pentru că ăsta e datul speciei: „Și în roiuri luminoase izvorând din infinit, / Sunt atrase în viață de un dor nemărginit”. Anormal este să nu-ți dorești copii sau să ți-i dorești din motive pecuniare.
Dacă cuplurile sunt bogate, vor avea copii care de regulă vor trăi în puf. Dacă cuplurile sunt modeste financiar, vor avea copii care vor trăi o viață mai puțin îndestulată. Atât copilăria copiilor de bani gata cât și copilăria copiilor cu părinți de condiție modestă vor fi copilării fericite. Pentru că atunci când ești mic, nu ai nevoie de diamante cu care să te joci și poți găsi bucurie și fericire în orice. Și, după ce mai trece timpul, este posibil ca copiii care au fost învățați de mici cu lipsurile să crească mai armonios și să devină mai oameni și mai responsabili decât copiii cărora părinții le-au cumpărat tot ce și-au putut dori.
Cât despre chestia cu genele, există în noi un potențial nebănuit, aproape nelimitat, cu toate că de exprimat exprimăm doar anumite trăsături genetice. Așa că genialitatea nu e asigurată nici de stomacul plin, nici de înzestrările părinților, după cum nici bogăția sau sărăcia copilului devenit între timp adult nu depinde de condiția materială a părinților, chiar dacă poate fi influențată de ea.
Câteva exemple de copii geniali născuți în familii modeste material și implicit intelectual:
- Alfred Nobel s-a născut într-o familie săracă, a învățat la o școală pentru săraci și a avut mai toată viața lui probleme de sănătate.
- Srinivasa Ramanujan s-a născut într-o familie foarte săracă. Geniu precoce, își scria demonstrațiile pe tablă cu creta și doar concluziile mai importante și le trecea pe hârtie, pentru că nu avea bani cu care să cumpere caiete. A produs în timpul vieții 4000 de demonstrații, conjecturi, teoreme etc, dintre care Funcția Theta stă la baza Teoriei Stringurilor din fizica modernă. Și a murit la 32 de ani.
- Karl Friedrich Gauss, considerat unul dintre cei mai mari matematicieni ai tuturor timpurilor, având totodată preocupări în fizică, astronomie și geodezie, s-a născut din părinți săraci, aparținând clasei muncitoare. Mai mult, mama lui nu prea știa să scrie și să citească.
În timp ce este adevărat că uneori artiștii de geniu s-au născut în familii de artiști sau matematicienii renumiți s-au născut în familii de matematicieni sau șahiști celebri s-au născut în familii în care se juca șah, ceea ce le-a permis să-și dezvolte darul sau talentul, aceasta nu este o regulă. De fapt, se pare că în ultimii 300 de ani nu se poate face o corelație directă între coeficientul de inteligență al părinților și eventuala genialitate a copiilor lor.
Inversul este de asemenea adevărat: există multe cazuri de genii care au avut copiii neremarcabili sau chiar idioți.
Așadar, a privi natalitatea strict dintr-o perspectivă a ce gene se transmit de la părinte la copil și cât de util sau dezirabil este copilul rezultat, pe lângă că trădează o perspectivă bizară și lipsită de inimă, nici măcar nu se verifică în distribuția geniilor raportat la gradul de inteligență al părinților.
În sfârșit, gradul de bogăție al părinților nu condiționează viitorul statut social al copiilor, pentru că, și cu asta închei, există mulți afaceriști de succes care s-au născut în familii sărace, situație care i-a forjat de mici și i-a motivat să învețe bine și să reușească în viață, și există copii care au fost răsfățați de mici și care au ajuns adulți ratați, dependenți de droguri sau distruși psihic.
Încă n-am citit ce-ai scris, doar văd că e vorba despre mine. E doar un test ca să văd dacă mă blochezi și pe noul blog.
RăspundețiȘtergereNu te-am banat nici pe cel vechi. Te-am pus în moderare, pentru că uneori dai dovadă de neatenție și/sau nesimțire.
ȘtergereN-ai fost atent la treaba cu genele: am zis că adulții cu boli genetice n-ar trebui să procreeze.
ȘtergereAm omis ultima parte a citatului. Am adăugat-o acum.
ȘtergereȘi da, ai zis de tare genetice. Dar ai zis și că „oamenii inteligenți, sănătoși, cultivați și bine situați material ar trebui să facă mai mulți copii”, sugerând o corelație directă între gradul de inteligență al părinților și cel al copiilor.
Păi, da, fiindcă într-un fel se dezvoltă un copil într-o familie decentă, educată și altfel într-o familie cu doi părinți analfabeți și bețivi, care trăiesc din ajutorul social.
ȘtergereFaptul că există anumite premise pentru o dezvoltare sau alta nu condiționează copilul în acele direcții, ci doar îl înclină. Altfel spus, chiar dacă în general copii care au părinți educați vor putea beneficia la rândul lor de o educație mai aleasă și deci ne putem aștepta ca ei să devină mai culți decât niște copii ai căror părinți sunt săraci și proști, asta nu este nici pe depate o regulă generală. A emite dictoane de tipul numai părinții bogați și inteligenți ar trebui să procreeze este o bizarerie demnă de mintea unui dictator. Ar merge un film SF pe tema asta, dacă nu cumva s-au făcut deja.
ȘtergereIntai si intai tin sa zic ca interfata de blogger e oribila. Iar, on topic, eu zic ca copiii se fac fie din egoism, fie din greseala, fie ca trebuie. Ce zici tu acolo cu vrutul lor intra la egoism, mai ales in contextul de suprapopulare actual. Faptul ca-l faci ca ti-l dorest este egoist si fata de copil (ca-l fortezi sa ia in piept toate mizeriile care vin cu suprapopularea si saracia unui procent mare din populatie) si fata de societate (ca o mai populezi cu o umbra sub soare).
ȘtergerePersonal i-am facut pe primii fiindca trebuie. Nu am vrut niciodata copii nici eu nici doamna (desi eu nu mi-am imaginat vreodata ca nu i-as avea), dar in cazul meu e vorba de datorie. Asiderea eu am fost facut fiindca trebuie, ca si mama mea avea o datorie chiar mai grea decat a mea (din cauza contextului de pe vremea ei). Daca n-ar fi trebuit, nu-i faceam. Acum ca-i am insa nu regret defel (e si asta o forma de egoism). Bancul suprem e ca-s 4, unul ar fi fost de ajuns, dar au iesit 3 dintr-o lovitura. A patra roata a fost din greseala oarecum.
Vladen?
ȘtergereDe pe ce comentezi: calculator sau telefon? Ce înțelegi prin interfață: sistemul/mecanismul de comentarii sau tema și aspectul blogului?
În felul ăsta aș putea spune că și o relație de cuplu și căsătoria se fac din egoism. Că te simți tu minunat alături de ființa iubită și vrei să fii cât mai mult timp împreună cu ea, deci egoism. Dacă pui așa problema, ce nu se face din „egosim”? Foarte puține lucruri.
Da, Vladen, dar rahatul asta nu-mi da voie sa-mi achimb numele. Prima :). Aspectul nu blogului nu mi se pare esential.
ȘtergereNu e acelasi lucru, casatoria nu deranjeaza pe nimeni in afara de cei implicati, facutul de copii da.
Vezi aici, la Identity - Display name, dacă îți modifică numele cu care comentezi pe Blogger.
ȘtergereÎntreabă-i pe copiii respectivi dacă ar prefera nonexistența în locul vieții pe care o au. Cred că răspunsul e simplu de intuit și că dacă viața li s-ar fi părut atât de nașpa, ar fi putut oricând să și-o curme singuri. Faptul că nici măcar copiii străzii sau cei care au fost crescuți pe la orfelinate și abuzați nu se sinucid (decât rareori) arată că în aproape orice situație un copil (și un adult) va prefera o viață oricât de rea în locul neantului. Așa că din punctul ăsta de vedere nu îi „afectezi” prin aducerea lor pe lume, ci le faci un mare serviciu. Iar dacă serviciul n-o să le placă, pot să-l contramandeze în orice moment.
99% din lucruri se fac din egoism. Si/sau prostie. Deci, si copiii.
RăspundețiȘtergereDar atunci faptul că și copiii se fac din egoism nu mai sună așa degradant. Totuși, eu zic că între motivele și motivațiile pentru care facem diverse lucruri putem face anumite distincții, chiar dacă în esență toate sunt ca să ne fie nouă bine sau să ne simțim bine și deci le putem numi oarecum egoiste. Una-i să-ți dorești copii dintr-un fel de calcul că te vor ajuta la bătrânețe, alta-i să-i faci pentru că cedezi la gura lumii și alta pentru că îți dorești mult copii și îi iubești.
ȘtergerePai asa ajungem la abc-urile Renatei, nu? De acord ca exista motivatii in spatele deciziei de a face copii. Multe dintre ele (motivatii) nu prea au legatura cu realitatea, din pacate. Iar in cazul copiilor nascuti "din greseala", nici macar nu cred ca putem vorbi de o motivatie.
ȘtergerePăi nu ajungem la ABC-ul Renatei. Pentru că citește încă o dată ABC-ul Renatei și spune-mi unde vezi acolo dorința sinceră de a avea copii, respectiv faptul că iubești copiii? Renata a exclus complet cazul ăsta. În opinia ei, toți cei care fac copiii aleg să facă asta din diverse calcule mai mult sau mai meschine și niciodată pentru că și-ar dori în forul lor lăuntric să aibă copii, pentru că ar simți că acești copii îi împlinesc și le dau un sens vieții. În opinia Renatei, cazul ăsta nici măcar nu există, așa că nu l-a trecut acolo. Înțelegi?
ȘtergereDin pură dragoste de copii nu e nevoie să îi faci, poți înfia copii. Iar alegerea asta chiar dovedește că iubești copiii în general și e cea mai lipsită de egoism decizie. Dimpotrivă, dovedește un altruism aproape eroic. Adevărata dragoste față de copil se verifică la copilul adoptat, nu la cel biologic, fiindcă atunci când faci un copil, sânge din sângele tău - cum se zice, e aproape imposibil să nu-l iubești. Să iubești copilul altuia, da, aia e dovadă adevărată de dragoste de copii, aproape complet lipsită de satisfacția posesiunii.
ȘtergereMăcar, copilului înfiat nu-i poți spune „eu te-am făcut, eu te omor”, expresie absolut metaforică, dar în spatele căreia se ascunde sensul „ești proprietatea mea”.
Cred că 1% gândesc așa de sucit ca tine legat de chestia cu înfierea.
ȘtergerePe de altă parte, de vreme ce acum zici că dacă faci un copil al tău e aproape imposibil să nu-l iubești, de ce nu ai inclus iubirea de copii la motivele care-i determină pe oameni să procreeze? Recunoști că e aproape imposibil să nu-ți iubești propriul copil și atunci cum de nu ți-a trecut prin cap că această iubire a propriului odor ar putea fi chiar motivul principal care te determină să-l faci de la bun început? Ai trecut acolo doar motive care n-au legătură cu iubirea: dorința de urmași, stabilizarea familiei, greșeală/ignoranță/la premenopauză. Păi tu Renato, dacă e aproape imposibil să nu-l iubești, fiind al tău, cel mai probabil de aia îl și faci, că să-ți astâmperi acest dor sau această nevoie de a avea un copil pe care să-l iubești.
Nu vezi că toate speciile de animale își iubesc și protejează puii? Ce calcul matematic își face ursoaica când decide să-și apere și protejeze puii în loc să-i mănânce, dat fiind că puii respectivi n-or s-o ajute la bătrânețe? Și nici puii de păsări sau de alte lighioane. Că după ce devin adulți se despart de părinți și nu se mai întâlnesc veci. Și totuși, animalele continuă să facă pui, pe care-i iubesc și îi protejează. Deci, e clar că există o anumită chemare de a face pui și o împlinire afectivă pe care aceștia le-o conferă părinților, dat fiind că nu produc nimic, se despart de părinți pentru totdeauna după ce devin adulți și până atunci sunt o cheltuială de timp, energie, hrană și resurse. A face pui ține de o chemare înscrisă adânc în ADN și care e necesară pentru ca specia să se perpetueze. Și dacă la animale e așa, de ce crezi că la om ar fi diferit și că acesta ar face copii din pure calcule matematice și nu pentru a-și împlini și el această nevoie lăuntrică de a avea niște copiii pe care să-i iubească?
De fapt, bănuiesc de ce. Pentru că tu personal ai ceva genă dezactivată și proiectezi indiferența ta cu privire la copii asupra celorlalți. Dar tu ești excepția, nu cazul general. Dacă tu ai fi cazul general, specia umană ar dispărea.
Pentru că iubirea față de propriul copil, indiferent din ce motive ai decis să-l faci sau din ce accident, apare din instinct. Noi vorbeam de motive, rațiuni din care faci copii. Iubirea pentru ei apare, după ce s-au născut, indiferent dacă e copil planificat sau accidental.
ȘtergereȘi iubirea dintre un bărbat și o femeie apare după ce s-au înâlnit și cunoscut, dar asta nu-i oprește să se caute unul pe celălalt tocmai din această nevoie de iubire. Și iubirea față de un cățel sau față de o pisică apare abia după ce i-ai văzut, că nu poți să iubești ceva ce nu cunoști, dar asta nu-i oprește pe oameni să caute să cumpere un cățeluș sau o pisicuță, sau pe copul lor să-i bată la cap să cumpere sau înfieze un animal de casă înainte ca oricare dintre membrii familiei să-l fi văzut prima dată. Nu din motive meschine, ci din intuiția acestei iubiri ce va urma după și totodată din nevoia de iubire. La fel cu copiii. Sunt sigur că cele mai multe cupluri simt o nevoie de a face copii, care anticipează iubirea ce o să apară pentru ei (odată ce-i vor avea) și împlinirea pe care acești copii le-o vor aduce în viață. Puțini fac copii din calcule meschine.
ȘtergereIi iubesti asa DUPA ce-i ai, NU inainte. Dragostea asta irationala nu-ti influenteaza alegerea inainte sa-i ai. Dupa ce-i ai e alta poveste.
RăspundețiȘtergereEu am avut mereu succes nebun la plozi, vin la mine si cand nu vreau. Mie unii mi-au placut, altii mi s-au parut reclama mascata la prezervativ. De dorit nu mi-am dorit, dar am stiut mereu ca trebuie si ca e datorie de familie. Pe scurt, cred ca am mai scris, i-am facut ca trebuie si al patrulea de prosti si nitica vinovatie ca nah, consider ca trebuie sa ai macar niste motive decente sa opresti o viata si noi nu prea aveam. Verisoara-mea si-a dorit copii, dar din egoism, ca-i plac ei si voia si ea sa aiba ceva dragut asa 😁. Daca nu era egoista facea cum zice Renata. Adopta. Fiindca sunt total de acord cu Renata, de ce sa nu adopti daca chiar dragostea de copii e ce te mana? In cazul nostru nu asta ne mana. Si in cazul nostru era important sa fie ai mei. Dar daca m-ar mana dragostea de copii, adoptia mi se pare cel mai elegant si non egoist lucru. Mai ales ca copiii sunt cumpliti. Te termina. Sa-i iei fara sa fie din vina ta si ai tai, e maxim act de altruism. De care n-as putea da dovada in circumstante obisnuite. N-am probleme insa sa adoptam pisici 😁.
Vladen, am o prietenă, mult mai tânără ca mine care, după ce s-a măritat și a descoperit că nu poate face copii din motive spermatozoizi leneși, n-a încercat fertilizări in vitro sau alte variante, a adoptat. Nu unul, ci doi, fiindcă ăla care i-a plăcut ei avea un frate și instituția i-a spus că nu pot fi despărțiți. Până aici pare banal, dar cei doi băieți sunt țigani (extraordinar de frumoși - păpuși de copii) și părinții adoptivi sunt șateni cu piele albă și ochi albaștri și căprui. Au fost adoptați la vârste de 3 și cinci ani, deci au știut din primul moment că ăia nu sunt părinții lor biologici. Cuplul respectiv a început să facă terapie de îndată ce li s-a aprobat adopția, fiindcă trebuiau să facă față presiunii sociale și întrebărilor puștilor, incidentelor de la școală și grădiniță... Probabil știi, la noi rasismul e în floare.
ȘtergereAm întrebat-o pe ea: și totuși, de ce ai ales copii de altă etnie, ca să-ți dublezi dificultățile de adaptare? Și mi-a zis: când am început să vizitez orfelinatul, am observat că la ei nu se uita nimeni, parcă erau invizibili. Și tristețea și resemnarea din ochii lor m-au terminat!
Tot respectul pentru dansa. Doi dintr-o lovitura si fara sa ai ajutorul cu hormonii de mama de dupa nastere cred ca a fost greu de tot pentru ea. Bine ca nu erau mai mititei. Nu stiu de ce mi-am amintit ca am citit ca exista un hormon (parca nu prolactina) care le ajuta pe mame imediat dupa nastere sa reziste la lipsa de somn. Inca mor de invidie (nu de copii ca nu-s pe schimbul meu, dar pentru lucrat asa toata noaptea ce grozav ar fi)
ȘtergereCriteriul asta al prieteni tale l-am aplicat si noi la pisoi, am zis ca-i luam pe aia de nu-i vrea nimeni (pisoi am vrut amandoi foarte tare 😁)
Vladen, eu unul nu cred că trebuie să ai copii sau că e o datorie de familist. Mai cred că tu și cu Renata sunteți modelul cel mai puțin reprezentativ numeric.
ȘtergereCopiii înfiați sunt o convenție. N-o să fie niciodată la fel de apropiați de tine ca cei pe care i-ai conceput și născut tu. Și deci cel mai natural e să ți-i dorești ai tăi.
PS: Văd că ai reușit să-ți modifici nickul. Tot de acolo poți să-ți pui o poză de profil, un link spre blogul tău (de wordpress) etc.
Vladen, eu m-am ferit să fac paralela copii - pisoi/căței, fiindcă unii sunt foarte reticenți la asemenea comparații. Știam că tu nu ești, dar așa, în general, pe mulți i-am supărat cu similitudini de-astea.
ȘtergereAldus, e exact invers. Copilul adoptat e cel mai iubit și îngrijit, tocmai pentru că există, la părinte, temerea neexprimată că, nefiind sânge din sângele lui, poate nu-i oferă destulă afecțiune. Invers, copilul adoptat s-ar putea să-și iubească mai mult părinții adoptivi, fiindcă, pe lângă iubire, apare și recunoștința.
În general, iubești persoana care te-a crescut mai mult decât pe aia care te-a făcut.
Cândva, s-a făcut un experiment foarte interesant cu „mama de stofă”. Imediat după naștere, un pui de maimuță a fost separat de mama lui și închis într-o cameră cu un stativ vertical, îmbrăcat în stofă moale, prevăzut cu un biberon și încălzit la temperatura corpului maimuței. O perioadă de timp, puiul s-a hrănit la mama de stofă și a dormit lipit de surogatul respectiv. Când a fost introdusă în încăpere maimuța adultă, mama naturală, puiul a fugit și s-a ascuns în spatele mamei de stofă. Acest comportament poate fi extrapolat la om, fără doar și poate.
N-am zis datorie de familist. Daca era doar intre mine si nevasta-mea n-aveam copii. Sunt de acord ca motivatia mea nu e standard. Dar sunt mai cinic si cred ca motivatiile alorlalti sunt covarsitor din categoria "cum sa nu faci copil, ce-o sa zica lumea, soacra, mama, etc". Si fiindca da, reproducerea e o necesitate biologica fiindca tb sa se mentina specia. De aia si e misto partea cu sexul. Cred ca chestiile cu amorul pentru plozi inainte sa-i ai sunt dulcegarii. Dupa apar alt gen de instincte dictate hormonal, alea cu protejatul progeniturii. Mai apes la femei, la noi e mai optional.
ȘtergereAltfel suntnde acord cu Renata, cu adoptatii apare un fel de lege a compensatiei.
Am vazut cu poza, dar mi-a fost lene sa incarc. Multumesc pentru linkul anterior, eu incercam sa modific din menu ca la alte bloguri de blogspot unde comentez.
@Renata
Ștergere„Copilul adoptat e cel mai iubit și îngrijit, tocmai pentru că există, la părinte, temerea neexprimată că, nefiind sânge din sângele lui, poate nu-i oferă destulă afecțiune.”
Știu o familie care a adoptat niște țigănuși, pe lângă fetele pe care le aveau. Și vreau să-ți zic că nu-i iubeau deloc ca pe ele. Dar cred că au făcut-o mai mult pentru avantajele financiare.
În sfârșit, de ce crezi că există teama asta? O spui ca și cum ar fi o regulă generală. Poate unora le este, altora nu. Iar celor care le este teamă, cum ar putea să și-i iubească mai mult? Că iubirea nu se naște din teamă. Poate doar o afecțiune de formă.
Nu era în discuție pe cine iubește mai mult copilul. Evident că fiecare copil își va iubi părintele, unde prin părinte înțelegem persoana care îl crește și îi oferă afecțiune și nu cea al cărei singur merit e că a făcut sex neprotejat.
Totuși, constat că ne îndepărtăm de subiectul discuției. Care era că multe cupluri (eu sunt convins că majoritatea) vor copii pentru că și-i doresc în mod ingenuu și pentru că acești copii îi împlinesc, chestii pe care tu nu le-ai menționat deloc. Conform enunțului tău inițial, toți cei care vor copii îi vor dintr-un fel de calcul sau interes. Ceea ce este grosolan de fals.
Toate cuplurile care își doresc copii, îi doresc în urma unui raționament - dacă sunt capabili să le ofere o viață decentă, fără asistența statului. Vorbim despre cupluri responsabile, cu inteligență normală, că așa, și eu mi-aș putea dori un cal la etajul unșpe al unui bloc, amestecat printre o sută de blocuri plantate în asfalt, fără pic de pajiște de păscut, și chiar îmi fac planuri cum să-l țin în baia de trei metri pătrați, ca să nu găsesc balegă în sufragerie, pe persan. Știi ce zic? În tot raționamentul ăsta eu sunt mânată de dragostea mea pentru ideea de a fi posesor de cal, nicidecum de ideea că poate calul are nevoie de altceva decât îi ofer eu.
ȘtergerePe scurt, să faci copii doar ca să-i scuipi în lume, pe principiul unde mănâncă trei guri, mănâncă și-a patra, ține de imbecilitate sau, dacă vrei mai elegant, de instinctul primar al perpetuării speciei pe care-l are orice animal.
Eu încă sper că semenii noștri bipezi au depășit stadiul de animal.
Tu, însă, văd că nu.
Nu înțelegi.
Ștergere„Toate cuplurile care își doresc copii, îi doresc în urma unui raționament”
Nimeni nu își dorește ceva în urma unui raționament. Mai întâi se naște dorința; abia apoi apare raționamentul. Nu faci un calcul și-ți dai seama că-ți permiți un Mercedes și brusc ți se trezește o dorință nebunăp de a avea un Mercedes, ci invers. Îți dorești un Mercedes de ultimul tip, că l-ai văzut într-o reclamă și îți place. Deci, întâi se naște dorința. Apoi te gândești: cât costă, dacă ți-l permiți, ce sacrificii trebuie să faci pentru el șamd. Și poate într-un final ți-l cumperi, dar motorul acestui demers și scânteia inițială nu a fost raționamentul, ci dorința.
Așa că în realitate e taman pe dos de cum ai spus: aproape în fiecare domeniu, raționezi și calculezi în urma unor dorințe și nu dorești în urma unor raționamente.
„În tot raționamentul ăsta eu sunt mânată de dragostea mea pentru ideea de a fi posesor de cal, nicidecum de ideea că poate calul are nevoie de altceva decât îi ofer eu.”
Exact. Deci, raționamentul servește dragostea ta de cai și nu invers. Raționamentul este mânat de dorința de a avea un cal și o deservește. Nu invers, cum ai formulat prima dată.
Așadar, întâi apare dorința. Chiar și cei care și-au făcut calcule și consideră că au casa lor, un venit stabil și pot trece la pasul următor, de a se căsători sau de a face copii, fac acest pas pentru că și-l doresc. Ăsta e motorul lor de bază: dorința, iubirea etc. Raționamentul e doar arbitrul care le dă voie să-și pună în practică aceste dorințe, aspirații și năzuințe interioare.
@Renata si eu fac mereu paralela asta, nu ma irita catusi de putin, mi se pare normala. Imi iubesc foarte foarte tare pisoii.
RăspundețiȘtergere